Pregătirea de toamnă a turmei: ce se face acum la oi și la capre, și de ce nu se amână

Lista de toamnă, pe rând

România are a doua turmă de ovine din Uniunea Europeană, cu 18,5% din tot efectivul european (Eurostat, date 2024). Aproape una din cinci oi din Europa paște la noi. Asta înseamnă și cea mai multă experiență practică, dar și cel mai mult de pierdut când o toamnă se face pe fugă.

Ordinea de mai jos e cea în care lucrurile se leagă între ele, nu o listă de bifat la întâmplare. Fiecare punct are un motiv, iar câteva depind unele de altele.

1. Evaluarea stării de întreținere, animal cu animal. E măsurătoarea de la care pleacă tot: cine intră slab în montă și în iarnă, cine trebuie hrănit separat, cine trebuie tratat.
2. Deparazitarea internă, țintită. Nu toată turma, oarbă.
3. Gălbeaza, socotită separat de restul deparazitării, după riscul real de pe pășunile tale.
4. Verificarea picioarelor, animal cu animal, și tratarea celor șchioape.
5. Râia, tratată pe toată grupa, nu doar pe animalele care se scarpină.
6. Pregătirea de montă: berbecii verificați cu vreme înainte, oile duse pe hrană mai bună.
7. Vaccinările, puse în calendar cu medicul, mai ales cele clostridiene, care protejează mieii prin colostru.
8. Animalele nou-cumpărate, ținute și tratate separat înainte să intre în turmă.

Gălbeaza pe larg: melcul, sezonul și de ce analiza minte

Gălbeaza (Fasciola hepatica) nu trece direct de la o oaie la alta. Are nevoie de un melc de baltă, care trăiește exact în locurile pe care le știi: marginile bălților, șanțurile, izvoarele, urmele de tractor pline cu apă, coada iazului, colțul mocirlos de la capătul parcelei.

Ouăle ajung pe pășune cu balega. Din ele ies forme care intră în melc, se înmulțesc acolo și, după 6 până la 7 săptămâni (mai mult dacă e frig), ies din nou în apă și se lipesc de firele de iarbă. Un ciclu complet, de la ou la parazit adult care depune ouă, nu poate fi mai scurt de 17 săptămâni. Formele de pe iarbă rezistă luni de zile dacă nu se usucă, iar în fânul umed pot rămâne infestante de la 2 până la 3 săptămâni, la umezeală mare și frig chiar până la 4 luni.

• Forma acută: peste 2.000 de forme infestante înghițite într-un timp scurt. Boala apare la 2 până la 6 săptămâni, cu burtă dureroasă, anemie și moarte subită. E forma tipică de sfârșit de vară și de toamnă.
• Forma subacută: 500 până la 1.500 de forme infestante, pe o perioadă mai lungă. Animalul rezistă mai mult, 7 până la 10 săptămâni, apoi moare prin hemoragie și anemie.
• Forma cronică: 200 până la 500 de forme infestante, pe perioade lungi. Se vede mai ales spre sfârșitul toamnei și iarna: slăbire, lână urâtă, anemie, umflătură moale sub falcă, producție de lapte în scădere. La oaie, infestația cronică grea e mortală.

Al doilea motiv pentru care gălbeaza se judecă separat de restul deparazitării: nu orice antiparazitar o prinde, iar cele mai multe substanțe active au efect limitat asupra formelor tinere, în migrație. Alegerea produsului și a momentului e o decizie medicală, care ține de riscul de pe pășunile tale. În Europa există deja rezistență documentată a gălbezei la mai multe substanțe, inclusiv la cea folosită clasic pentru formele tinere, cu peste douăzeci de raportări în literatura de specialitate.

Un detaliu care contează: forma acută poate fi complicată de o infecție cu Clostridium novyi, cunoscută drept „boala neagră” (hepatita necrotică). Vaccinarea a făcut-o mai rară, dar legătura dintre gălbeaza și clostridii e reală și e unul dintre motivele pentru care planul de vaccinare clostridiană se discută împreună cu planul antiparazitar, nu separat.

Deparazitarea care nu îți crește paraziți rezistenți

Rezistența paraziților la antiparazitare e problema numărul unu a creșterii oilor în Europa. Se instalează încet, nu se vede și se descoperă de obicei în ziua în care un tratament care mergea de zece ani nu mai face nimic.

Mecanismul e simplu. Când tratezi toate animalele deodată, singurii paraziți care supraviețuiesc sunt cei rezistenți. Dacă imediat după tratament muți turma pe o pășune curată, acei paraziți rezistenți sunt singurii care o populează, și de acolo încolo ei devin paraziții tăi. Practica de „deparazitează și mută pe curat”, învățată de o generație întreagă, e exact ce nu mai recomandă astăzi grupurile tehnice de specialitate.

• Lasă o parte din grup netratată. Recomandarea tehnică e în jur de 10% din grup, iar alegerea se face pe animalele în stare bună, care duc bine parazitismul, nu pe cele slabe.
• Nu deparazita și muta imediat pe curat. Variantele acceptate sunt fie muți întâi și tratezi după câteva zile, fie tratezi, mai ții animalele 4 până la 7 zile pe pășunea veche și abia apoi le muți.
• Tratează după nevoie, nu după calendar. Starea de întreținere, ritmul de creștere la miei, culoarea mucoasei ochiului și analizele de balegă sunt criteriile.
• Verifică dacă tratamentul a funcționat. O analiză de balegă după tratament îți spune dacă produsul mai are efect în turma ta. Intervalul exact se stabilește cu medicul, pentru că diferă de la o grupă de produse la alta.
• Nu subdoza. Dozarea se face după animalul cel mai greu din lot, nu după media din ochi. Subdozarea e una dintre căile clasice spre rezistență.

Merită știut și de ce toamna e un moment special pentru viermii gastrointestinali: la temperaturi în scădere, o parte dintre larvele înghițite nu se mai dezvoltă, ci intră într-un fel de somn în peretele stomacului și rămân acolo. Sunt larvele „ascunse”, care nu se văd la analiza de balegă și care se trezesc mai târziu. E încă un motiv pentru care momentul tratamentului de toamnă și alegerea produsului se discută cu medicul, nu se copiază de la vecin.

Râia și șchiopul, cele două boli ale sezonului umed

Râia psoroptică e produsă de acarianul Psoroptes ovis și e cea mai gravă râie a oii. Apare cel mai des din septembrie până în aprilie, pe animalul cu lâna plină, și se răspândește prin contact direct, dar și prin garduri, stâlpi de scărpinat, mașini de transport, foarfeci de tuns, haine și smocuri de lână rămase agățate. Acarianul poate supraviețui până la 17 zile în afara animalului.

• De la infestare până la primele semne pot trece 40 până la 50 de zile. În tot acest timp animalul e purtător și molipsește restul turmei.
• Semnele: neliniște, frecat de garduri, bătut din picior, mușcat de flancuri, smocuri de lână desprinse, apoi lână căzută, piele îngroșată și crustoasă, răni. În formele grave, animalul poate face crize convulsive când e mișcat.
• Se confundă des cu păduchii, iar confuzia e unul dintre motivele pentru care râia continuă să se răspândească. Diferența o face examenul microscopic al raclatului de piele.
• Se tratează toată grupa, nu doar animalele care se scarpină. Într-un grup, animalele sunt în stadii diferite, iar unele sunt purtătoare fără niciun semn.
• La capre, râia psoroptică e mai rară. Ele fac mai des râie sarcoptică sau coriopțică, iar cea coriopțică e mai frecventă la masculi și poate afecta calitatea spermei.

Șchiopul contagios (necrobaciloza podală) e produs de bacteria Dichelobacter nodosus, în asociere cu Fusobacterium necrophorum. Se transmite cel mai repede pe vreme caldă și umedă, dar și pe frig cu umezeală. Bacteria rezistă în mediu până la aproximativ 2 săptămâni, însă poate sta ascunsă ani de zile în crăpăturile și deformările unghiei unui animal bolnav. Incubația e de aproximativ 14 zile, iar în condiții favorabile boala poate ajunge să atingă aproape întreaga turmă.

• Semnul principal e șchiopătatul, dar animalul rareori ține piciorul complet ridicat. Mirosul de țesut necrozat de la nivelul piciorului e caracteristic și ajută la diagnostic.
• Tăierea exagerată a ongloanelor nu e tratament. Cercetările arată că poate face mai mult rău decât bine, iar tăierea excesivă nu mai e recomandată.
• Tratamentul de bază la animalul bolnav e antibioticul injectabil cu acțiune generală, prescris de medic.
• Băile de picioare țin sub control răspândirea în perioadele umede, la intervale de aproximativ 10 zile, tocmai pentru că incubația e de circa 14 zile. Timpul de stat în soluție contează: minimum 10 minute, apoi animalele trebuie lăsate să se usuce pe teren curat.
• Animalele tratate se mută pe un teren pe care nu au stat oi de cel puțin 3 săptămâni, sau se țin la uscat. Altfel se reinfestează imediat.
• Cazurile fără semne vizibile sunt problema mare: ele produc recidivele în turme care păreau curate.

Monta și vaccinările: ce se pregătește acum pentru fătare

Sămânța pe care o folosește berbecul în montă a început să se formeze acum aproape două luni: producerea spermatozoizilor durează în jur de 49 de zile, la care se adaugă încă 10 până la 14 zile de maturare. Cu alte cuvinte, o febră, un picior bolnav sau o pierdere de stare de acum două luni se vede în montă, iar peste încă cinci luni se vede în numărul de miei.

• Berbecii se verifică din timp, nu în ziua în care sunt băgați la oi. Verificarea include starea de întreținere, dinții, picioarele, ochii și testiculele (mărime, simetrie, consistență), iar unde se poate și examenul spermei.
• Un berbec cu un testicul modificat, cu râie la scrot sau cu un picior bolnav nu montează cum trebuie, oricât de bine ar arăta la corp.
• O parte dintre berbecii prezentați la montă nu sunt apți de reproducție, iar asta se vede abia la fătare, când e prea târziu să mai schimbi ceva.
• Flushingul, adică trecerea oilor pe o hrană mai bogată în energie cu 2 până la 4 săptămâni înainte de montă, crește rata de ovulație. Într-un studiu din Noua Zeelandă, suplimentarea a dus la o creștere de 25% a ratei de ovulație.
• Flushingul funcționează cel mai bine la oile slabe sau ținute pe o rație săracă. La oile deja în stare bună, diferența poate să nu se vadă deloc, așa că nu are rost să îngrași o turmă întreagă.

Vaccinările clostridiene sunt cele care se leagă cel mai direct de sezonul de montă și de fătare. Enterotoxiemia produsă de Clostridium perfringens tip D, cunoscută și ca boala rinichiului moale, lovește tipic mieii cei mai bine dezvoltați, după o schimbare bruscă de hrană: mai mult lapte, grăunțe sau pășune crudă. Primul semn în grup e adesea moartea subită a celor mai frumoși miei, urmată de semne nervoase la ceilalți: agitație, mers dezordonat, convulsii, cap împins în perete.

• Schema clasică la oile de reproducție: două injecții cu anatoxină în primul an, apoi un rapel cu 4 până la 6 săptămâni înainte de fătare și în fiecare an după aceea. Așa mieii primesc protecție prin colostru.
• La mieii de îngrășat: două injecții, la 2 săptămâni distanță.
• Pentru tipurile B și C, care lovesc animalele foarte tinere, controlul se face prin vaccinarea mamei în ultima treime a gestației, la început cu două vaccinări la o lună distanță, apoi anual.

Greșelile care costă turme întregi

• Furajul, premixul sau bulgărele de minerale pentru vaci, date la oi. Oaia e cea mai sensibilă specie la cupru. Îl adună tăcut în ficat luni de zile, fără niciun semn, apoi un transport, o schimbare de furaj, vremea rea, gestația sau lactația îl eliberează dintr-o dată în sânge. Urmează distrugerea globulelor roșii, gălbinare și urină roșie-brună ca vinul. Odată apărute semnele, prognosticul e prost. Rasele Texel, Suffolk și tipurile continentale cu lână scurtă sunt printre cele mai sensibile, iar mieii în creștere sunt mai sensibili decât oile adulte.
• Deparazitare oarbă pe toată turma, urmată de mutarea imediată pe pășune curată. E rețeta de rezistență, verificată.
• Tăierea adâncă a ongloanelor la fiecare șchiopătat, în loc de tratament.
• Tratarea numai a animalelor care se scarpină, la râie. Restul grupei rămâne purtătoare și boala revine.
• Animalul nou-cumpărat băgat direct în turmă. Se ține separat 3 până la 4 săptămâni și se tratează la venire. După tratamentul antiparazitar se ține 24 până la 48 de ore fără acces la pășune, apoi se scoate pe o pășune deja folosită de oile tale, nu pe una curată.
• Trecerea bruscă pe otavă, lucernă, trifoi crud, miriște cu grăunțe sau furaj concentrat. Timpanismul poate ucide în mai puțin de o oră de la intrarea pe pășune, cel mai des la 3-4 ore după primele semne. Fânul dat înainte de scoaterea la pășune reduce riscul: la rumegătoare, furajul grosier ar trebui să reprezinte cel puțin o treime din rație.
• Amânarea unei probleme de picior sau de piele „până la tuns”. Amândouă se agravează sub lână și pe umezeală, exact în lunile în care nu tunzi.