Vomă la animale: când e urgență și când nu

Voma „normală”: iarba și ghemurile de păr

Există și vomă banală. Un câine care înfulecă prea repede și dă înapoi mâncarea aproape întreagă, la un minut după masă, sau unul care mănâncă iarbă și o vomită la scurt timp, fără alte semne, cu poftă de mâncare păstrată și energie normală, e o situație de urmărit, nu de panicat. Regula practică: un singur episod, animal vesel, care mănâncă și bea normal, fără sânge și fără durere de burtă, se poate urmări acasă 24 de ore.

Ghemurile de păr la pisică sunt povestea în care se ascund cele mai multe boli scăpate. Un studiu de sinteză din Journal of Feline Medicine and Surgery arată că incidența vomei cu ghemuri de păr la pisicile cu păr scurt aparent sănătoase e de aproximativ 10%, iar eliminarea frecventă de ghemuri e de circa două ori mai frecventă la pisicile cu păr lung decât la cele cu păr scurt.

Iepurele și calul nu pot vomita. De ce e o veste proastă

Nu e o curiozitate, e o regulă de urgență. Merck Veterinary Manual scrie direct: „Caii și iepurii nu vomită, pentru că musculatura sfincterului gastroesofagian se contractă atât de strâns încât împiedică întoarcerea hranei din stomac în esofag”. Literatura de gastroenterologie a iepurelui pune aceeași cauză: un sfincter cardia foarte bine dezvoltat.

Ce înseamnă asta la iepure, cobai și chinchilă: dacă vezi lichid sau mâncare care iese pe gură ori pe nas la un iepure, nu e „vomă”, e altceva și e grav (înec cu conținut, o problemă de esofag, dinți sau o boală respiratorie). Urgența reală a iepurelui e opusul: nu mai mănâncă, nu mai face bobițe, stă strâns și nemișcat. Asta e staza gastrointestinală, iar lucrarea de referință notează că lipidoza hepatică e o complicație frecventă și o cauză de deces la iepurii cu stază și ileus prelungit.

La vaci, oi și capre există regurgitare fiziologică (rumegarea), deci nu o confunda cu boala. Semnele care sună alarma la rumegătoare sunt flancul stâng umflat ca un tambur, oprirea rumegării și salivația abundentă cu gâtul întins, adică timpanismul și blocajul de esofag.

Greșelile care agravează

• „Îi dau un antivomitiv de la farmacia mea și gata.” Voma e un simptom, nu o boală. Oprită chimic fără diagnostic, ea ascunde exact lucrurile care omoară: obstrucția, torsiunea gastrică, otrăvirea.
• „A vomitat doar de trei ori, nu e nimic.” Merck listează ca motiv de consult vomă mai frecventă de una sau două ori pe zi, sau vomă însoțită de sânge, durere abdominală, apatie, deshidratare, slăbiciune, febră ori scădere în greutate.
• „Îl las nemâncat două zile să i se odihnească stomacul.” La câine, o pauză scurtă de mâncare poate fi indicată de medic. La pisică, postul prelungit e periculos în sine.
• „Nu îi mai dau apă, ca să nu vomite din nou.” Exact invers. Apa se dă în cantități mici și dese, iar retragerea ei accelerează deshidratarea.
• „A vomitat, apoi i-a trecut, deci s-a rezolvat.” Un corp străin poate lăsa pauze înșelătoare. Merck notează că, dacă obiectul nu trece în 36 până la 48 de ore sau dacă vărsăturile, apatia și letargia continuă, se recomandă intervenția chirurgicală imediată.
• „Îi dau ceva să vomite ca să scoată ce a înghițit.” Voma provocată acasă poate răni esofagul a doua oară și e periculoasă la un animal cu risc de convulsii.

Ce se întâmplă la clinică și cum previi

Nu pleci de acasă cu ideea că „o să îi dea o pastilă”. Medicul caută cauza, pentru că de ea depinde tot restul.

• Examen clinic și palparea abdomenului, plus gradul de deshidratare
• Radiografie sau ecografie, mai ales dacă se suspectează corp străin, obstrucție sau torsiune gastrică
• Analize de sânge: rinichi, ficat, pancreas, electroliți, glicemie
• Perfuzii, pentru că un animal care vomită pierde apă și săruri mai repede decât crezi
• Antivomitiv injectabil, dar DUPĂ ce obstrucția a fost exclusă
• Chirurgie de urgență la torsiune gastrică sau corp străin blocat

Torsiunea gastrică rămâne una dintre cele mai grave urgențe abdominale ale câinelui: Merck raportează o mortalitate de circa 20% la animalele tratate și de aproximativ 25 până la 30% în ansamblu. Rasele cu risc, citate de manual, sunt Dogul german, Ciobănescul german, Setterul irlandez, Setterul Gordon, Weimaraner, Sfântul Bernard, Pudelul mare și Bassetul. Măsurile de prevenție recomandate: mese mai mici și mai dese, evitarea efortului imediat după masă, reducerea stresului și evitarea castroanelor ridicate.

• Nu lăsa la îndemână ață, sfoară, beteală, elastice de păr, oase mici, jucării de plastic care se rup
• Coșul de gunoi cu capac, la înălțime, mai ales cel din bucătărie
• Nu schimba brusc hrana, treci gradat în 5 până la 7 zile
• Periaj regulat la pisicile cu păr lung și tratament antipurici la zi, ca să înghită mai puțin păr
• Vaccinare completă la pui, nu o singură doză
• Castron anti-înfulecare la câinii care mănâncă prea repede

Păsări, reptile și pești: cum arată la ei

Sunt speciile la care „vomită” înseamnă cu totul altceva și la care se pierde cel mai mult timp.

• Papagali și alte păsări: regurgitarea către un partener, o oglindă sau către stăpân e comportament de curtare și e normală. Anormal e când găsești penele de pe cap și de pe față murdărite, semn de vomă sau regurgitare repetată, sau când apar și apatia, penele zbârlite și scăderea în greutate. Merck are o listă întreagă de cauze de regurgitare la păsări, de la candidoză la boli virale precum boala dilatației proventriculare, deci nu e o categorie de așteptat acasă.
• Șerpi și șopârle: regurgitarea prăzii la câteva zile după masă e un semnal serios. Merck recomandă ca șarpele să nu fie manipulat timp de 3 zile după hrănire, tocmai ca să nu regurgiteze, iar hrănirea se face de obicei la 1 până la 2 săptămâni. Dacă animalul regurgită fără să fi fost deranjat, cauzele merg de la temperatura greșită a terariului până la paraziți și criptosporidioză.
• Pești de acvariu: nu vomită. Semnele lor de urgență sunt de mediu: stau pe fund, înoată strâmb, stau la suprafață și înghit aer, refuză hrana, scuipă hrana înapoi. Prima verificare nu e la pește, ci în apă: amoniac, nitriți, temperatură, apă de la robinet netratată.
• Broaște țestoase: refuzul hranei și lichidul care iese pe gură sau pe nas nu se urmăresc acasă, cer consult, adesea pe fond de temperatură greșită sau pneumonie.